Trois poésies – Evaryste PARNY (chevalier)

Le XVIII-ème siècle est considéré comme « un désert poétique » par les historiens littéraires. On comprend un peu pourquoi…

***

A MES AMIS

Rions, chantons, ô mes amis!
Occupons-nous à ne rien faire.
Laissons murmurer le vulgaire,
le plaisir est toujours permis.
Que notre existence légère
s’ évanouisse dans les jeux.
Vivons pour nous, soyons heureux,
n’ importe de quelle manière.
Un jour il faudra nous courber
sous la main du temps qui nous presse;
mais jouissons dans la jeunesse,
et dérobons à la vieillesse
tout ce qu’ on peut lui dérober.
*
REFLEXION AMOUREUSE

Je vais la voir, la presser dans mes bras.
Mon cœur ému palpite avec vitesse;
des voluptés je sens déjà l’ivresse,
et le désir précipite mes pas.
Sachons pourtant, près de celle que j’ aime,
donner un frein aux transports du désir;
sa folle ardeur abrège le plaisir,
et trop d’amour peut nuire à l’amour même.
*
HUITIEME ELEGIE

Aimer est un destin charmant;
c’ est un bonheur qui nous enivre,
et qui produit l’ enchantement.
Avoir aimé, c’ est ne plus vivre;
hélas ! C’ est avoir acheté
cette accablante vérité,
que les serments sont un mensonge,
que l’ amour trompe tôt ou tard,
que l’ innocence n’ est qu’ un art,
et que le bonheur n’ est qu’ un songe.

***

Prietenilor mei

Râdeţi, cântaţi, amici iubiţi!
Nimic să facem, precum zeii.
Lăsaţi să murmure mişeii,
plăcerile le-ngăduiţi.
Iar viaţa lesne ce-o trăim
să o topim în joc vioi.
Trăind ferice, pentru noi,
şi alegând orice dorim.
Târziu, viaţa ne va-nclina
sub mâna timpului cea grea;
dar să trăim în tinereţe,
şi să ferim de bătrâneţe
tot ce putem feri de ea.
*
Gânduri amoroase

O voi vedea, în braţe-mi o s-o strâng.
Şi iute-mi bate inima sub sân;
Iar voluptăţi-i simt beţia-n plin,
şi dorurile paşii mi-i alung.
Dar lângă cea iubită, noi vom şti
să punem frâu dorinţei ce-am avea;
ardoarea ei plăcerea va scurta,
prea mult amor puţin va dăinui.
*
A opta elegie

Iubirea-i minunat destin;
norocul ei e-mbătător,
şi încântări dintr-ânsa vin.
Când trece, vieţii pui zăvor;
păcat! Odată ce-ai aflat
ăst adevăr adevărat,
minciună-i tot ce s-a promis,
amorul va minţi cândva,
candoarea-n artă s-ar schimba,
şi fericirea-i doar un vis.

*
Traducere de Cindrel Lupe

Publicités
Publié dans Evariste Parny chevalier | Laisser un commentaire

Ballade morale – (attribuée à François Villon)

D’une dague forte et aigüe
Soit-il frappé parmy l’eschine,
Et ait tousjours une sansue
Attachée à sa poitrine,
Et attainct d’une coulevrine
Entre le nez et le menton,
Ou qu’en prison vive en famine,
Qui autruy blasme sans raison.

Son giste soit emmy la rue,
Tout nud qluand il fera bruyne,
Sur pel de heriçon pointue,
Couvert d’une clère estamine;
De vent de bise sa courtine,
Et soit mors d’ung escorpion,
Ou qu’en prison vive en famine,
Qui autruy blasme sans raison.

Sa chair soit detrenchée menue
Plus qu’au moulin n’est la farine,
Ou de gros nerfz soit bien batue,
Ou couche nud sur tas d’espine:
Et affin que plus tost il fine,
Son corps soit remply de poison,
Ou qu’en prison vive en famine,
Qui autruy blasme sans raison.

ENVOI.
Prince, soit mis en la gehaine
Dix fois le jour comme ung larron,
Ou qu’en prison vive en famine,
Qui autruy blasme sans raison.

*

Baladă morală – (atribuită lui François Villon)

Cu-o ţeapă foarte ascuţită
Să-i dea în trup găuri o mie,
Şi-o lipitoare hămesită
De piept atârnată să-i fie,
Iar dinspre nasu-i spre bărbie
Un melc să-şi cate adăpost,
Flămând în carceră să-l ţie,
Cel ce bârfeşte fără rost.

Pe stradă lumea să-l trimită,
Goluţ, când plouă în prostie,
Pe blană de arici hârşită,
Să stea, cu cearşaf de hârtie;
Să-l bată vântul pe sub ie,
Să-l muşte câni, de bun ce-a fost,
Flămând în carceră să-l ţie,
Cel ce bârfeşte fără rost.

Să-i fie carnea mărunţită
Cum e făina-n morărie,
Cu vâna cea de bou turtită,
Sau gol, pus în urzică vie:
Iar ca habarul bun să-i fie,
Să bea otravă-n zi de post,
Flămând în carceră să-l ţie,
Cel ce bârfeşte fără rost.

ÎNCHINARE
Prinţe, în lanţuri voi să fie
Şi arătat ca un hoţ prost,
Flămând în carceră să-l ţie,
Cel ce bârfeşte fără rost.

*
Traducere de Cindrel Lupe

 

Publié dans François Villon | Laisser un commentaire

BALLADE contre les mesdisans de la France – François Villon

Rencontré soit de bestes feu gectans,
Que Jason vit, querant la Toison d’or;
Ou transmué d’homme en beste, sept ans,
Ainsi que fut Nabugodonosor;
Ou bien ait perte aussi griefve et villaine
Que les Troyens pour la prinse d’Heleine;
Ou avallé soit avec Tantalus
Et Proserpine aux infernaulx pallus,
Ou plus que Job soit en griefve souffrance,
Tenant prison en la court Dedalus,
Qui mal vouldroit au royaume de France!

Quatre mois soit en un vivier chantant,
La teste au fons, ainsi que le butor;
Ou au Grand-Turc vendu argent contant,
Pour estre mis au harnois comme un tor;
Ou trente ans soit, comme la Magdelaine,
Sans vestir drap de linge ne de laine;
Ou noyé soit, comme fut Narcisus;
Ou aux cheveux, comme Absalon, pendus,
Ou comme fut Judas par desperance,
Ou puist mourir comme Simon Magus,
Qui mal vouldroit au royaume de France!

D’Octovien puisse venir le temps:
C’est qu’on luy coule au ventre son trésor;
Ou qu’il soit mis entre meules flotans;
En un moulin, comme fut saint Victor;
Ou transgloutis en la mer, sans haleine,
Pis que Jonas au corps de la baleine;
Ou soit banny de la clarté Phœbus,
Des biens Juno et du soulas Venus,
Et du grant Dieu soit mauldit à outrance,
Ainsi que fut roy Sardanapalus,
Qui mal vouldroit au royaume de France!

ENVOI.
Prince, porté soit des clers Eolus,
En la forest où domine Glocus,
Ou privé soit de paix et d’espérance,
Car digne n’est de posseder vertus,
Qui mal vouldroit au royaume de France!

*

Balada împotriva bârfitorilor Franţei
– François Villon

Alerge-i fiare ce aruncă foc,
Cum văzu Jason, cel navigator;
Schimbaţi să fie-n animal, pe loc
Precum păţi Nabuchodonosor;
Aivă necaz şi suferinţi mereu
Ca şi Troienii în războiul greu;
Să fie fără saţ, precum Tantal
N’al Proserpinei ţinut infernal,
Mai suferinzi ca Iov să-i regăsesc,
Precum în greaua ocnă pe Dedal,
Cei ce regatul Frânc îl pizmuiesc!

Trei luni să stea cu fiarele-n obroc,
Cu capu-n mâl, ca şi un râmător;
La Turci să-i vândă, cu banii pe loc,
Şi puşi la ham în locul cailor;
Treij’ de ani să plângă tot mereu,
Ca Magdalena în deşertul greu;
Ca Narcis fie înnecaţi la mal;
De chică spânzuraţi ca şi Absal,
Cum Iuda fuse-n traiu-i viclenesc,
Să moară ca Simon căzând din deal,
Cei ce regatul Frânc îl pizmuiesc!

Iar vremea să-i lipsească de noroc:
Să-şi poarte-averea în burţile lor;
Pe un uluc să fie daţi pe scoc,
In moară, cum păţi sfântul Victor;
Plutind în mare sau în heleşteu,
Ca Iona-n burta unui cetaceu;
Să-i ocolească Phebus cel real,
Juno si Venus – un soroc fatal,
Hulească-i cel blestem Dumnezeesc,
Cum fuse regele Sardanapal,
Cei ce regatul Frânc îl pizmuiesc!

ÎNCHINARE.
Prinţe, purtat de-al lui Eolus val,
Peste-al lui Glaucus ţinut naval,
Lipsă de har şi pace, le doresc,
Nedemni sunt de-a trăi, fără moral,
Cei ce regatul Frânc îl pizmuiesc!
*
Traducere de Cindrel Lupe

 

Publié dans François Villon | Laisser un commentaire

Les deux mulets – Jean de La Fontaine

Deux Mulets cheminoient ; l’un d’avoine chargé,
L’autre portant l’argent de la Gabelle.
Celui-cy glorieux d’une charge si belle,
N’eût voulu pour beaucoup en être soulagé.
Il marchoit d’un pas relevé,
Et faisoit sonner sa sonnette :
Quand l’ennemy se presentant,
Comme il en vouloit à l’argent,
Sur le Mulet dn fisc une troupe se jette,
Le saisit au frein, et l’arreste.
Le Mulet en se défendant
Se sent percer de coups, il gemit, il soûpire.
Est-ce donc là, dit-il, ce qu’on m’avoit promis ?
Ce Mulet qui me suit, du danger se retire,
Et moy j’y tombe et je peris.
Amy, luy dit son camarade,
Il n’est pas toûjours bon d’avoir un haut-employ.
Si tu n’avois servy qu’un Meusnier, comme moy,
Tu ne serois pas si malade.

*
Cei doi catâri – Jean de La Fontaine

Doi catâri tropoteau; unul cu orz încărcat,
Celălalt, banii strânşi din biruri purtând.
Aiesta, mândru de-un aşa frumos tărhat,
Nu l-ar fi lăsat jos din cârcă nicicând.
Pe cărare, mândru umblând,
Clopotul sunându-l de zor:
Când, vrăjmaşul s-a arătat,
De-arginţii din saci aţâţat,
Pe catârul cu bani se arunc-un ciopor,
Îl iau de frâu şi la omor.
Catârul s-ar fi apărat,
Dar sub lovituri, geme şi pune-ntrebare:
Păi, asta-i fericirea ce mi s-a promis?
Catârul cel’lalt nicio sminteală n-are,
Eu sunt căzut şi m-au ucis.
Tovarăşu-i spuse: Bun amic,
Nu-i o scofală să fii mare demnitar.
Dacă n-ai fi fost decât o slugă la morar,
Tu n-ai fi păţit chiar nimic.
*
traducere de Cindrel Lupe

 

Publié dans Jean de La Fontaine | Laisser un commentaire

LE COQ ET LA PERLE – Jean de La Fontaine

Un jour un Coq détourna
Une Perle qu’il donna
Au beau premier Lapidaire.
Je la crois fine, dit-il,
Mais le moindre grain de mil
Seroit bien mieux mon affaire.

Un ignorant herita
D’un manuscrit qu’il porta
Chez son voisin le Libraire.
Je crois, dit-il, qu’il est bon ;
Mais le moindre ducaton
Seroit bien mieux mon affaire.

*
Cocoşul şi perla – Jean de La Fontaine

Cocoşul pe şest a şutit
O perlă şi foarte zorit
La pietrar în curte el vine.
– Cred că-i frumoasă, o vrei?
Io cu câteva boabe de mei
Mi-aş face treaba mai bine!

Un nătărău a moştenit
O poezie şi s-a grăbit
La Librarul, cu care vecin e.
– Cred că-i ceva de capul ei;
Io cu vreo câţiva mardei
Mi-aş face treaba mai bine!
*

Traducere de Cindrel Lupe

Publié dans Jean de La Fontaine | Laisser un commentaire

Les regrets de la belle heaulmière – François Villon

« Advis m’est que j’oy regretter
La belle qui fut heaulmière,
Soy jeune fille souhaitter
Et parler en ceste manière :
« Ha ! vieillesse felonne et fière,
Pourquoy m’as si tost abatue?
Qui me tient que je ne me fière,
Et qu’à ce coup je ne me tue?

Tollu m’as ma haulte franchise
Que beauté m’avoit ordonné
Sur clercz, marchans et gens d’Eglise :
Car alors n’estoit homme né
Qui tout le sien ne m’eust donné,
Quoy qu’il en fust des repentailles,
Mais que luy eusse abandonné
Ce que reffusent truandailles.

A maint homme l’ay reffusé,
Qui n’estoit à moy grand saigesse,
Pour l’amour d’ung garson rusé,
Auquel j’en feiz grande largesse.
A qui que je feisse finesse,
Par m’ame, je l’amoye bien!
Or ne me faisoit que rudesse,
Et ne m’amoyt que pour le mien.

Jà ne me sceut tant detrayner,
Fouller au piedz, que ne l’aymasse,
Et m’eust-il faict les rains trayner,
S’il m’eust dit que je le baisasse
Et que tous mes maux oubliasse ;
Le glouton, de mal entaché,
M’embrassoit… J’en suis bien plus grasse!
Que m’en reste-il? Honte et peché.

Or il est mort, passé trente ans,
Et je remains vieille et chenue.
Quand je pense, lasse ! au bon temps,
Quelle fus, quelle devenue;
Quand me regarde toute nue,
Et je me voy si très-changée,
Pauvre, seiche, maigre, menue,
Je suis presque toute enragée.

Qu’est devenu ce front poly,
Ces cheveulx blonds, sourcilz voultyz,
Grand entr’œil, le regard joly,
Dont prenoye les plus subtilz ;
Ce beau nez droit, grand ne petiz;
Ces petites joinctes oreilles,
Menton fourchu, cler vis traictis,
Et ces belles lèvres vermeilles?

Ces gentes espaules menues,
Ces bras longs et ces mains tretisses;
Petitz tetins, hanches charnues,
Eslevées, propres, faictisses
A tenir amoureuses lysses;
Ces larges reins, ce sadinet,
Assis sur grosses fermes cuysses,
Dedans son joly jardinet?

Le front ridé, les cheveulx gris,
Les sourcilz cheuz, les yeulx estainctz,
Qui faisoient regars et ris,
Dont maintz marchans furent attaincts;
Nez courbé, de beaulté loingtains;
Oreilles pendans et moussues;
Le vis pally, mort et destaincts;
Menton foncé, lèvres peaussues:

C’est d’humaine beauté l’yssues!
Les bras courts et les mains contraictes,
Les espaulles toutes bossues;
Mammelles, quoy ! toutes retraictes;
Telles les hanches que les tettes.
Du sadinet, fy ! Quant des cuysses,
Cuysses ne sont plus, mais cuyssettes
Grivelées comme saulcisses.

Ainsi le bon temps regretons
Entre nous, pauvres vieilles sottes,
Assises bas, à croppetons,
Tout en ung tas comme pelottes,
A petit feu de chenevottes,
Tost allumées, tost estainctes;
Et jadis fusmes si mignottes !…
Ainsi en prend à maintz et maintes.»
*

Căinţele frumoasei cusătoare de scufii – François Villon

«Păreri de rău multe, am eu,
Cea care fu cusătoare,
Aş vrea să fiu fată mereu
Să vă ţin o cuvântare:
«Of, vârsta repede vine,
De ce mă puse la pământ?
Nu ştiu, ce-n viaţă mă ţine,
Să nu mă aşez în mormânt?

Încredere multă avui
Cum frumuseţea mi-a cerut
Popi şi notari, cupeţi hai-hui:
Că încă om nu s-a născut
Ce nu mi-a dat tot ce-i mai bun,
Chiar dacă aş fi regretat,
Eu însămi vrut-am să-i supun
Pe fraieri io nu i-am lăsat.

Mulţi oameni io am refuzat,
Proast-am fost, şi pătimaşă,
De drag pentr-un şuţ descuiat,
M-am dezbrăcat de cămaşă.
Lui i-am fost dulce părtaşă,
Cu sufletul, mult l-am iubit!
Mă ţinea ca pe-o ocnaşă,
Şi îşi lua doar ce şi-a dorit.

Doar ghionţi în dar am căpătat,
M-a burduşit, fin’că-l iubeam,
Pe jos, cu mine-a măturat,
Şi am răbdat fin’că-l pofteam
Cu el, tot răul îl uitam;
Când ăst setos m-ar fi pupat…
Acum, sunt cât un cal în ham!
Alt ce? Ruşine şi păcat!

La treij’de ani, el s-a dus,
Bătrână mi-s, cu părul uns.
Ce timpuri frumoase s-au scurs!
Ce-am fost şi acum, ce-am ajuns;
Când mă privesc în mirază,
Şi văd cât de mult m-am schimbat,
Scoabă, măruntă şi loază,
Toţi dracii iar m-au apucat.

Unde-or fi: netedă frunte,
Păr blond, sprâncene-arcuite,
Ochi mari şi priviri mărunte,
Din fund de suflet ieşite;
Dar nasul, drept, cu-aluniţă;
Urechi micuţe, lipite,
Bărbia cu-a sa gropiţă,
Buze frumos rumenite?

Cei umeri, micuţi şi frumoşi,
Braţe şi mâini trădătoare;
Coapse dulci, sâni mici şi duioşi,
Curate şi-mbietoare
Netede şi lucitoare;
Şolduri largi şi ăst trup frumos,
Purtat de faine picioare,
Dar cea grădiniţă de jos?

Azi fruntea-i creaţă, părul sur,
Sprâncene ioc, ochi asfinţit
– Ce priveau şoltic împrejur,
Şi câţi precupeţi n-au vrăjit;
Nas coroiat, de negi ticsit;
Urechi blegi şi cam lăsate;
Boiul sterp, obrazul pălit;
Bărbie, buze, uscate:

Sfârşite-s cele frumuseţi!
Mâini scurte şi-ncovrigate,
Iar umerii au ajuns creţi  ;
Ţâţele? Sunt chiar uscate  ;
Coapsele mi-s de lemn tare.
De ele n-am mai pomenit,
Coapse nu-s, doar arătare
Precum e cârnatul sfrijit.

Şi timpul trecut îl jelim
Ca babe proaste, între noi,
Pe duşumea ne ghemuim,
Ca o grămadă de nevoi,
Am fost ca focul de gunoi,
E aprins, p’ormă-i tăciune  ;
Şi ce drăguţe furăm noi!…
O merităm, n-am ce mai spune.»
*

traducere de Cindrel Lupe.

Publié dans François Villon | Laisser un commentaire

La ballade des gens qui sont nés quelque part – Georges Brassens

C’est vrai qu’ils sont plaisants, tous ces petits villages,
Tous ces bourgs, ces hameaux, ces lieux-dits, ces cités,
Avec leurs châteaux forts, leurs églises, leurs plages,
Ils n’ont qu’un seul point faible et c’est d’être habités,
Et c’est d’être habités par des gens qui regardent
Le reste avec mépris du haut de leurs remparts,
La race des chauvins, des porteurs de cocardes,
Les imbéciles heureux qui sont nés quelque part.

Maudits soient ces enfants de leur mère patrie
Empalés une fois pour toutes sur leur clocher,
Qui vous montrent leurs tours, leurs musées leur mairie,
Vous font voir du pays natal jusqu’à loucher.
Qu’ils sortent de Paris, ou de Rome, ou de Sète,
Ou du diable vauvert ou bien de Zanzibar
Ou même de Montcuq, il s’en flattent, mazette,
Les imbéciles heureux qui sont nés quelque part.

Le sable dans lequel, douillettes, leurs autruches
Enfouissent la tête, on trouve pas plus fin,
Quant à l’air qu’ils emploient pour gonfler leurs baudruches
Leurs bulles de savon, c’est du souffle divin.
Et, petit à petit, les voilà qui se montent
Le cou jusqu’à penser que le crottin fait par
Leurs chevaux, même en bois, rend jaloux tout le monde,
Les imbéciles heureux qui sont nés quelque part.

C’est pas un lieu commun celui de leur naissance,
Ils plaignent de tout cœur les pauvres malchanceux,
Les petits maladroits qui n’eurent pas la présence,
La présence d’esprit de voir le jour chez eux.
Quand sonne le tocsin sur leur bonheur précaire,
Contre les étrangers tous plus ou moins barbares,
Ils sortent de leur trou pour mourir à la guerre,
Les imbéciles heureux qui sont nés quelque part.

Mon dieu, qu’il ferait bon sur la terre des hommes
Si on n’y rencontrait cette race incongrue’,
Cette race importune et qui partout foisonne:
La race des gens du terroir, des gens du cru.
Que la vie serait belle en toutes circonstances
Si vous n’aviez tiré du néant ces jobards,
Preuve, peut-être bien, de votre inexistence:
Les imbéciles heureux qui sont nés quelque part.
*

Balada celor ce-s născuţi undeva – Georges Brassens
(adaptare in situ)

Sunt plăcute, e drept, aste sate micuţe,
Un burg nostim, loc tandru, cartier, oraş perfect,
Cu cetăţui, biserici, cu plaje şi băncuţe,
Faptul că-s locuite e marele defect,
De oameni aroganţi ce se adună-n hoarde
Privind spre restul lumii ca şi cum i-ar scuipa,
O rasă de şovini, cu steaguri şi cocarde,
Tâmpiţii fericiţi ce-s născuţi undeva.

La naiba ăşti feciori de patrie natală
Traşi în ţeapă pe turnul clopotniţei din sat,
Ce-ţi arată ruini, primăria locală,
Şi patrie şi-origini pân’ ţi s-a aplecat.
Că sunt din Bucureşti, din Iaşi, din ţigănie,
De la dracul cu cărţi, din Vaslui sau Deva,
Din Cuca-Măcăi chiar, ei o spun cu mândrie,
Tâmpiţii fericiţi, că-s născuţi undeva.

Pustiu-n care struţii cu minţile vioaie
Îşi bagă căpăţâna, e-un nisip tare fin,
Iar aerul cu care îşi umflă-a lor cimpoaie
Din băşici de săpun, e un aer divin.
Şi-acum, încet-încet, se-nfoaie, fără glume
În pene – de crezi că balega ce-or lăsa
Caii lor, chiar de lemn, o râvneşte o lume,
Tâmpiţii fericiţi ce-s născuţi undeva.

Că-s născuţi undeva, e-o mare diferenţă,
Din suflet o să-i plângă pe acei bieţi pigmei,
Pe-acei nepricepuţi şi lipsiţi de prezenţă,
De prezenţă de spirit – să se nască la ei.
Când clopotul, sunând, fericirea le zboară,
Şi barbarii străini îi vor ameninţa,
Din gaura lor ies, la război merg să moară,
Tâmpiţii fericiţi ce-s născuţi undeva.

Doamne, ce bună-ar fi, lumea asta de lume,
Dacă n-am întâlni soiul ăsta ciudat,
Rasa nepotrivită ce nu ştie de glume:
Cei ce-s tăiaţi din stâncă, din lemn nefasonat.
Ce viaţă bună-ar fi, în orice-mprejurare
Dacă aceşti neghiobi în jur nu s-ar isca,
Probând, aş crede eu, a voastră delăsare:
Tâmpiţii fericiţi ce-s născuţi undeva.

Adaptare de Cindrel Lupe.

 

Publié dans Georges Brassens | Laisser un commentaire