Ballade – Des contredits de Franc Gontier – François Villon

Sur mol duvet assis, un gras chanoine,
Lez un brasier, en chambre bien nattée,
A son côté gisant dame Sidoine
Blanche, tendre, polie et attintée,
Boire hypocras, à jour et à nuitée,
Rire, jouer, mignonner et baiser,
Et nu à nu, pour mieux des corps s’aiser,
Les vis tous deux, par un trou de mortaise:
Lors je connus que, pour deuil apaiser,
Il n’est trésor que de vivre à son aise.

Se Franc Gontier et sa compagne Hélène
Eussent cette douce vie hantée,
D’oignons, civots, qui causent forte haleine
N’acontassent une bise tostée.
Tout leur maton, ne toute leur potée,
Ne prise un ail, je le dis sans noiser.
S’ils se vantent coucher sous le rosier,
Lequel vaut mieux ? Lit côtoyé de chaise?
Ou’en dites-vous ? Faut-il à ce muser?
Il n’est trésor que de vivre à son aise.

De gros pain bis vivent d’orge et d’avoine,
Et boivent eaue tout au long de l’année.
Tous les oiseaux d’ici en Babyloine
A tel école une seule journée
Ne me tendroient, non une matinée.
Or s’ébatte, de par Dieu, Franc Gontier,
Hélène o lui, sous le bel églantier:
Se bien leur est, cause n’ai qu’il me pèse;
Mais quoi qu’il soit du laboureux métier,
Il n’est trésor que de vivre à son aise.

Prince, juge, pour tôt nous accorder.
Quant est de moi, mais qu’à nul ne déplaise,
Petit enfant, j’ai oï recorder:
Il n’est trésor que de vivre à son aise.
*

Balada cu Dezicerile lui Franc Gontier – François Villon

În puf duglit, un popă dolofan,
La vatră, în odaia scorţuită,
Pe-un peş zăcând, cocoana Sidoine
Curată, lustruită şi boită,
Beau hidromel, pân-ce ziua-i sfârşită,
Râs, joacă, giugiuleli şi alte cele,
Goluţi, să simtă binele prin piele,
Io bine-i văd prin borta din părete :
Aflai cum să te cruţi de zile grele,
Nimic mai bun ca viaţa pe-ndelete.

Şi-aşa Helena şi al său plăvan
Franc Gontier, duceau viaţa tihnită,
Cu ceapă, ciorbe, cu miros avan
Nu-i supăra dezmierdarea prăjită.
Tot neamul lor, cu întreaga suită,
Nu face-o ceapă, vă dau aste ştiri.
Şi chiar de s-or culca sub trandafiri,
Mai bine nu-i în pat  ? Sau la perete ?
Ce-aţi zice  ? Poate că aveţi uimiri ?
Nimic mai bun ca viaţa pe-ndelete.

Trăiesc cu pită, orz şi măghiran
Şi anu-ntreg beau doar apă pâclită.
De rostul ăsta, mă feresc avan
Şi-o astfel de trăire ne-mplinită
Nici ca să-ncerc, nu-mi este de ispită.
Şi-o trage Franc Gontier cel dichisit,
Cu Leana lui, prin crângul înflorit :
Dacă le place, n-o să-i trag de bete ;
Oricât ar fi un trai de pricopsit,
Nimic mai bun ca viaţa pe-ndelete.

Prinţe, fii jude la aste pricine.
Cât despre mine, cel cu minţi încete,
De când eram copil, o zisă-mi vine :
Nimic mai bun ca viaţa pe-ndelete.
*
traducere de Cindrel Lupe

Publié dans François Villon | Laisser un commentaire

Les horloges – Emile Verhaeren

La nuit, dans le silence en noir de nos demeures,
Béquilles et bâtons qui se cognent, là-bas;
Montant et dévalant les escaliers des heures,
Les horloges, avec leurs pas ;

Émaux naïfs derrière un verre, emblèmes
Et fleurs d’antan, chiffres maigres et vieux;
Lunes des corridors vides et blêmes,
Les horloges, avec leurs yeux ;

Sons morts, notes de plomb, marteaux et limes
Boutique en bois de mots sournois,
Et le babil des secondes minimes,
Les horloges, avec leurs voix ;

Gaines de chêne et bornes d’ombre,
Cercueils scellés dans le mur froid,
Vieux os du temps que grignote le nombre,
Les horloges et leur effroi ;

Les horloges
Volontaires et vigilantes,
Pareilles aux vieilles servantes
Boitant de leurs sabots ou glissant
Les horloges que j’interroge
Serrent ma peur en leur compas.

*

Emile Verhaeren – Pendulele

Noaptea, când casa-n umbră tăcerea şi-o măsoară,
Cârje şi beţe , care în loc se-mpleticesc;
Urcând şi coborând pe a orelor scară,
Pendulele, în pas firesc;

Smalţuri naive puse la adăpost de sticlă,
Embleme, flori trecute, cifre subţiri şi seci;
Astre de holuri goale şi triste ca o raclă,
Pendulele, cu ochii reci;

Zvon mort, note de plumb, ciocane, pile
Negoţ în lemn de vorbe cu dichis,
Şi flecăreli de secunde facile,
Pendulele, cu voci de vis;

Mâneci de lemn şi borne de-ntuneric,
Sicrie-nchise într-un rece zid,
Os vechi de timp ce-i ronţăit numeric,
Pendulele ce spaima-nchid;

Pendulele
Harnice şi răbdătoare,
Ca nişte vechi servitoare
Lunecând în saboţi la fiece pas
Pendule la care eu pun întrebare
Strâng frica mea în vechiul lor compas.
*

Traducere de Cindrel Lupe.

Publié dans Emile Verhaeren | Laisser un commentaire

Ballade en vieil langage françoys – François Villon

Car, ou soit ly sains appostolles
D’aubes vestuz, d’amys coeffez,
Qui ne seint fors saintes estolles
Dont par le col prent ly mauffez
De mal talant tous eschauffez,
Aussi bien meurt que filz servans,
De ceste vie cy brassez:
Autant en emporte ly vens.

Voire, ou soit de Constantinobles
L’emperieres au poing dorez,
Ou de France le roy tres nobles,
Sur tous autres roys decorez,
Qui pour luy grant Dieux adorez
Batist esglises et couvens,
S’en son temps il fut honnorez,
Autant en emporte ly vens.

Ou soit de Vienne et Grenobles
Ly Dauphin, le preux, ly senez,
Ou de Digons, Salins et Dolles
Ly sires filz le plus esnez,
Ou autant de leurs gens prenez,
Heraux, trompectes, poursuivans,
Ont ilz bien boutez soubz le nez ?
Autant en emporte ly vens.

Prince a mort sont tous destinez,
Et tous autres qui sont vivans:
S’ils en sont courciez n’atinez,
Autant en emporte ly vens.

*
Balada în grai vechi franţuz

Dar unde-s ceia sfinţi umblând
În rantii îmbrăcaţi, pieptănaţi,
Care sfintele mantii purtând
La guler scrobiţi şi curaţi
De rostul lor îngânduraţi,
Temerea de moarte-au purtat,
Din viaţă au fost vânturaţi :
Ci vântul i-au împrăştiat.

Din Constantinopol plecând
Cei cu pumn aurit împăraţi,
Nobili regi, cei Frânci întrecând
Pe alţi mulţi prinţi încoronaţi,
Cei la Domnul slăvit preaplecaţi
Turle şi schituri au ridicat,
Cât trăiră au fost lăudaţi,
Ci vântul i-au împrăştiat.

În Vienne, Grenoble, pe rând
La Delfinul, viteaz, închinaţi,
Din Salins şi Dolles încălecând
Cei părinţi şi-ai lor fii mai bărbaţi,
De suita lor înconjuraţi,
Heralzi, trompeţi, ce i-au urmat,
Unde sunt, cei prin lume plecaţi?
Ci vântul i-au împrăştiat.

Prinţe, morţii suntem închinaţi,
Toţi cei care în lume-au durat:
Fie că sunt calici sau bogaţi,
Ci vântul i-au împrăştiat.

*
traducere de Cindrel Lupe

Publié dans François Villon | Laisser un commentaire

Ballade (des alchimies) – François Villon

En riagal, en arsenic rocher,
En orpiment, en salpêtre et chaux vive,
En plomb bouillant pour mieux les émorcher,
En suif et poix détrempée de lessive
Faite d’étrons et de pissat de juive,
En lavailles de jambes à meseaux,
En raclure de pieds et vieux houseaux,
En sang d’aspic et drogues venimeuses,
En fiel de loups, de renards et blaireaux,
Soient frites ces langues ennuyeuses !

En cervelle de chat qui hait pêcher,
Noir et si vieil qu’il n’ait dent en gencive,
D’un vieil mâtin qui vaut bien aussi cher,
Tout enragé, en sa bave et salive,
En l’écume d’une mule poussive
Détranchée menue à bons ciseaux,
En eau où rats plongent groins et museaux,
Raines, crapauds et bêtes dangereuses,
Serpents, lézards et tels nobles oiseaux,
Soient frites ces langues ennuyeuses !

En sublimé dangereux à toucher,
Et ou nombril d’une couleuvre vive,
En sang qu’on voit ès palettes sécher
Sur les barbiers quand pleine lune arrive,
Dont l’un est noir, l’autre plus vert que cive,
En chancre et fic, et en ces claires eaues
Où nourrices essangent leurs drapeaux,
En petits bains de filles amoureuses
(Qui ne m’entend n’a suivi les bordeaux)
Soient frites ces langues ennuyeuses !

Prince, passez tous ces friands morceaux,
S’étamine, sac n’avez ou bluteaux,
Parmi le fond d’unes braies breneuses ;
Mais, par avant, en étrons de pourceaux
Soient frites ces langues ennuyeuses !
*

Baladă (cu alhimii) – François Villon

În realgar, în otravă şerpească,
În orpigment, salpetru, var nestins,
În plumb topit ce bine să-i jupească,
În seu topit şi smoală ce s-a prins
Cu căcăţei şi cu pişat prelins,
În spălătură de murdare gioale,
În suc de bătături şi de obiale,
În sos de viperă şi leacuri veninoase,
În maţ de lup, de vulpi şi de şacale,
Să ardă limbile ce-s plicticoase  !

În cur de mâţă care stă să nască,
Neagră, ce-n dinţi un şoarec n-a mai prins,
De un zăvod ce-n cuşcă stă şi cască,
De furie, scuipatu-i s-a prelins,
În spumă de măgar de rut încins
În ferfeniţe din foarfeci mortale,
În zoi de şobolani reci şi cu bale,
Brotaci cu ţest, ba şi broaşte râioase,
Şerpi şi şopârle cu zemuri fetale,
Să ardă limbile ce-s plicticoase  !

În leac de care Domnul vă ferească,
Şi în buric de scorpie aprins,
În sânge ce se-usucă pe o iască
În prăvălii de bărbier cuprins,
Ce-ţi taie guşa la ras dinadins,
În zdob şi zdub, şi în lăuturi pale
În care doicile îşi spală poale,
În lighenaş de fete amoroase
(Cine n-a priceput, să mi se scoale)
Să ardă limbile ce-s plicticoase  !

Prinţe, îmi iartă aste madrigale,
Le iau din faţa strălucirii tale,
Să nu stârnesc prea gânduri mânioase ;
Dar mai întâi, în balegi de batale
Să ardă limbile ce-s plicticoase  !
*
Traducere de Cindrel Lupe

Publié dans François Villon | Laisser un commentaire

L’aubépine – Remy de GOURMONT (1858 – 1915)

Simone, tes mains douces ont des égratignures,
Tu pleures, et moi je veux rire de l’aventure.

L’Aubépine défend son coeur et ses épaules,
Elle a promis sa chair à des baisers plus beaux.

Elle a mis son grand voile de songe et de prière,
Car elle communie avec toute la terre ;

Elle communie avec le soleil du matin :
Quand la ruche réveillée rêve de trèfle et de thym,

Avec les oiseaux bleus, les abeilles et les mouches,
Avec les gros bourdons qui sont tout en velours,

Avec les scarabées, les guêpes, les frelons blonds,
Avec les libellules, avec les papillons

Et tout ce qui a des ailes, avec les pollens
Qui dansent comme des pensées dans l’air et se promènent ;

Elle communie avec le soleil de midi,
Avec les nues, avec le vent, avec la pluie

Et tout ce qui passe, avec le soleil du soir
Rouge comme une rose et clair comme un miroir,

Avec la lune qui rit et avec la rosée,
Avec le Cygne, avec la Lyre, avec la Voie lactée ;

Elle a le front si blanc et son âme est si pure
Qu’elle s’adore elle-même en toute la nature.

***

Tufa de păducel

Simone, mâinile-ţi moi sunt doar o zgârietură,
Tu plângi, iar eu aş râde de-această aventură.

Tufa-şi teme inima, şi braţele frumoase,
Carnea promisă unor săruturi mai duioase.

Ea-şi puse vălul mare de vis şi rugăciune,
Iar tot ce i se-ntâmplă pământului îi spune;

Împărtăşeşte totul cu soarele din zori,
Când e treaz stupul dornic de cimbru şi de flori,

Cu păsările-albastre, cu muşte şi albine,
Cu graşi bondari, făcuţi doar din catifele fine,

Cu cărăbuşi, cu viespi sau cu galbeni tăuni,
Cu libelule svelte, cu fluturii nebuni

Cu tot ce are aripi, cu fire de polenuri
Dansând ca gându-n aer purtate de elanuri ;

Împărtăşeşte totul cu soarele de-amiazi,
Cu norii, şi cu ploaia, cu vântul peste brazi

Cu totul ce se-ntâmplă, cu soare-n asfinţit
Roşu ca trandafirul, clar ca un oglindit,

Cu luna care râde şi roua ce scânteie,
Cu Lebăda, cu Lyra şi cu Calea Lactee ;

Fruntea-i e-atât de albă şi inima curată
Sie-şi mai mult se place, decât natura toată.
*

traducere – Cindrel Lupe

Publié dans Remy de Gourmont | Laisser un commentaire

Pensive suis, frappée d’ung subtil dart – Pierre GRINGOIRE (1475-1539)

Pensive suis, frappée d’ung subtil dart,
Et n’ay science ou habilité d’art
D’oster mon cueur d’amoureuse poincture,
Se ne complais à ma dame, Nature,
Qui mon esprit nuyt et jour brusle et art.
En plusieurs lieux je gette mon regard,
Et si ne voy nul qui me dye « Dieu gard ! »
En ce beau lieu où prens ma nourriture,
Pensive suis, frappée d’ung subtil dart.
Je vouldroys bien ouÿr quelque brocart
D’ung gay amant secret, plaisant, gaillard,
Qui fust hardy d’assaillir ma closture.
Preste seroye d’en faire l’ouverture ;
Car trop m’ennuye attendant ce hazart ;
Pensive suis, frappée d’ung subtil dart.

*

Pe gânduri sunt, grea lance mặ loveşte,

Pe gânduri sunt, grea lance mă loveşte,
Nici har nici meşteşug nu mă fereşte
De-a inimii iubeață-nțepặturặ,
Sặ fiu pe plac celei ce-mi e natură,
Ce firea nopţi şi zile-mi prăduiește.
Pe unde des privirea-mi se opreşte,
Iar nimene-mi zicând « Doamne , fereşte ! »
In acel loc adăst de-o-îmbucătură,
Pe gânduri sunt, grea lance mă loveşte.
Mult aş dori s-auz ce se zvoneşte
De-un jun iubeţ, plăcut, ce tăinuiește
De-a îndrăzni lovind la-îngrăditură
Sặ fie primul gata la spărtură.
Căci aşteptarea mult mă oboseşte ;
Pe gânduri sunt, grea lance mă loveşte.

*

Traducere – Cindrel LUPE

Publié dans Pierre Gringoire | Laisser un commentaire

Tristesses d’autrefois – Hélène Vacaresco.

Rien qu’une heure, être encor triste comme autrefois,
D’une tristesse immense et douce par les bois,
Avec l’herbe et les fleurs, sous la pitié des branches,
Ou bien devant l’autel, par les calmes dimanches,
Quand, la tête appuyée au mur où sur fond bleu
Les grands archanges clairs ont des glaives de feu.
Je sentais les premiers effrois devant moi-même ;
Triste à vouloir mourir lorsque la lune blême,
Comme un poignard d’argent, à travers le ciel pur
Montait mystérieuse en pâlissant l’azur
Des soirs dont la douceur enveloppe la terre.
Es-tu donc morte aussi, tristesse solitaire
Qui me mettais parfois le front entre les mains
Et dans le cœur de grands désespoirs surhumains
Où s’acharnaient entre eux les démons ou les anges ?
Tristesses d’autrefois, mes tristesses étranges
Dont j’ai la nostalgie et qui dans vos ferments
Ébauchiez l’avenir en lourds pressentiments.
Et, portant le fardeau de quelque ancienne vie,
Alliez de mon cœur jeune à mon âme assouvie
Pour les épouvanter tous deux de leurs combats !
J’ai beau vous appeler, vous ne reviendrez pas.
Même par les longs jours où je me sens plus morne
Que le soleil puissant dans le désert sans borne,
Même pour le railler, vous ne visitez plus
Le cœur où tous les maux humains sont résolus
Et qui tourne vers vous ses suprêmes tendresses,
Tristesses d’autrefois, ô mes chères détresses !

*

Tristeţi de altădat – Elena Văcărescu

Doar o oră, să fiu tristă ca-n alte dăţi,
Prin păduri, să simt dulci şi imense tristeţi,
Cu ierburi şi cu flori, sub mila cetinii,
Ori la prag de altar, în calmul duminicii,
Când, fruntea potrivind pe-un zid de-albastru stins
Cu arhangheli păliţi ce spada şi-au încins.
Trăiam primele spaime, spre mine privind  ;
Tristă cum nu mai ştiu, pe când luna pălind
Un jungher de argint, traversând cerul pur
Urcă misterios în palidul azur
Seri a căror dulceaţă pământu-nfăşoară.
Ai murit oare, şi tu, tristeţe solitară
Care fruntea-ntre mâini adesea-mi potriveşti
Iar în inimă, mari disperări omeneşti
Unde îngeri şi demoni dau lupte-nverşunate  ?
Tristeţi de altădat, tristeţile-mi ciudate
Pe care le regret, şi în fierberea lor
Îmi arată un greu şi sumbru viitor.
Şi, purtând grea povară a unei vieţi apuse,
Inima mi-o legaţi unei Fiinţe supuse
Însăşi luptele lor le vor încremeni !
În zadar eu vă chem, voi nu veţi reveni.
Chiar în zilele lungi când orele mă apasă
Mai mult ca soarele în pustiu fără casă,
Nici în glumă, nu veţi mai vizita niciodat
Inima unde tot răul omenesc e păstrat
Care-ndreaptă spre voi nesfârşite dulceţi,
Tristeţi de altădat, o, dragi mie tristeţi!
*
traducere – Cindrel Lupe

Publié dans Hélène Vacaresco | Laisser un commentaire