L’isolement – Alphonse de Lamartine

Souvent sur la montagne, à l’ombre du vieux chêne,
Au coucher du soleil, tristement je m’assieds ;
Je promène au hasard mes regards sur la plaine,
Dont le tableau changeant se déroule à mes pieds.
.
Ici gronde le fleuve aux vagues écumantes ;
Il serpente, et s’enfonce en un lointain obscur ;
Là le lac immobile étend ses eaux dormantes
Où l’étoile du soir se lève dans l’azur.
.
Au sommet de ces monts couronnés de bois sombres,
Le crépuscule encor jette un dernier rayon ;
Et le char vaporeux de la reine des ombres
Monte, et blanchit déjà les bords de l’horizon.
.
Cependant, s’élançant de la flèche gothique,
Un son religieux se répand dans les airs :
Le voyageur s’arrête, et la cloche rustique
Aux derniers bruits du jour mêle de saints concerts.
.
Mais à ces doux tableaux mon âme indifférente
N’éprouve devant eux ni charme ni transports ;
Je contemple la terre ainsi qu’une ombre errante
Le soleil des vivants n’échauffe plus les morts.
.
De colline en colline en vain portant ma vue,
Du sud à l’aquilon, de l’aurore au couchant,
Je parcours tous les points de l’immense étendue,
Et je dis :  » Nulle part le bonheur ne m’attend.  »
.
Que me font ces vallons, ces palais, ces chaumières,
Vains objets dont pour moi le charme est envolé ?
Fleuves, rochers, forêts, solitudes si chères,
Un seul être vous manque, et tout est dépeuplé !
.
Que le tour du soleil ou commence ou s’achève,
D’un œil indifférent je le suis dans son cours ;
En un ciel sombre ou pur qu’il se couche ou se lève,
Qu’importe le soleil ? je n’attends rien des jours.
.
Quand je pourrais le suivre en sa vaste carrière,
Mes yeux verraient partout le vide et les déserts :
Je ne désire rien de tout ce qu’il éclaire;
Je ne demande rien à l’immense univers.
.
Mais peut-être au-delà des bornes de sa sphère,
Lieux où le vrai soleil éclaire d’autres cieux,
Si je pouvais laisser ma dépouille à la terre,
Ce que j’ai tant rêvé paraîtrait à mes yeux !
.
Là, je m’enivrerais à la source où j’aspire ;
Là, je retrouverais et l’espoir et l’amour,
Et ce bien idéal que toute âme désire,
Et qui n’a pas de nom au terrestre séjour !

Que ne puis-je, porté sur le char de l’Aurore,
Vague objet de mes vœux, m’élancer jusqu’à toi !
Sur la terre d’exil pourquoi resté-je encore ?
Il n’est rien de commun entre la terre et moi.

Quand la feuille des bois tombe dans la prairie,
Le vent du soir s’élève et l’arrache aux vallons ;
Et moi, je suis semblable à la feuille flétrie :
Emportez-moi comme elle, orageux aquilons !

*

Însingurarea – Alphonse de Lamartine
.
Ades pe munte-n umbra străvechilor stejari
Când soarele apune în iarbă eu mă las;
Privirea mea petrece câmpiile din zări,
Ce-şi schimbă-nfăţişarea la fiecare pas.
.
Ici mormăie un fluviu cu valuri spumegate;
Şerpuind, se împlântă în depărtat obscur;
Colea, un lac nu-şi mişcă apele aşezate
În care steaua serii răsare din azur.
.
În piscuri sub coroana pădurii-ntunecoase,
Ultima rază dulce în apus se topeşte;
Iar căruţa de aburi a reginei umbroase
Urcă, şi-a orizontului graniţă o albeşte.
.
Atuncea, avântat din gotica săgeată,
Un sunet ecumenic se-mprăştie în zări:
Călătorul se-opreşte, şi clopotul îndată
Curge-n zgomotul zilei nişte sfinte cântări.
.
Privind aste imagini, firea-mi nepăsătoare
Farmec sau înălţare, în ele nu găseşte;
Privesc în jur la toate, umbră rătăcitoare
Soarele celor vii pe morţi nu-i încălzeşte.
.
Din deal în deal, zadarnic îmi port privirea dusă
Din boare până-n crivăţ, din zori până-n apus,
Urmez până la margini întinderea imensă,
Şi-mi spun că  : « Fericirea din calea mea s-a dus. »
.
La ce bun aste vaduri, palate, sau sălaşe,
Obiecte inutile, cu farmecul pălit?
Fluvii, stânci sau pădure, singurătăţi gingaşe,
Doar un suflet lipseşte, şi totu-i pustiit.
.
Când drumul soarelui începe sau sfârşeşte,
Cu-n ochi indiferent îl văd rotind în cer;
În zări astrul răsare sau poate asfinţeşte,
De soare-mi pasă mie? Zilei nimic nu-i cer.
.
De-aş putea să-l urmez în a sa preumblare,
Ochii mei ar vedea doar pustiu pământesc:
Nu vreau nimic, din tot ce sub raza-i apare;
Din imensul etern eu nimic nu doresc.
.
Dar poate dincolo de marginile bolţii,
Unde alt soare-mparte lumina cu temei,
Pe pământ voi lăsa obolul ce-i dat morţii,
Iar ce-am dorit atâta s-apară-n ochii mei!
.
M-o adăpa atuncea-n izvor curgând cereşte;
Voi regăsi acolo speranţă şi iubiri,
Şi binele etern, ce sufletu-şi doreşte,
Şi care pe pământ nu cunoaşte numiri!
.
De ce nu pot eu, purtat de carul Aurorii,
Vag obiect de dorinţă, spre tine să m-avânt!
Şi rămân pe pământ la poarta închisorii?
Căci nimic nu mă ţine legat de-acest pământ.
.
Când frunza din păduri în pajişti cade roată,
Vântul serii crescând o ridică de jos;
Eu însumi mă asemăn cu o frunză uscată:
Ca pe ea să mă spulberi, tu crivăţ nemilos!

*
traducere de Cindrel Lupe